Uneori mă fascinează cât de diferit pot privi doi oameni aceeași întâmplare. Pleacă din același loc, au auzit aceleași cuvinte, au văzut aceleași gesturi și, cu toate acestea, fiecare povestește o altă realitate. Unul vorbește despre răceală, celălalt despre discreție. Unul vede lipsă de interes, celălalt vede oboseală. Și atunci mă întreb unde se termină realitatea și unde începe felul în care fiecare dintre noi o înțelege.
Ne place să credem că vedem lumea așa cum este, poate pentru că această convingere ne oferă un sentiment de siguranță. Dacă lucrurile sunt clare și evidente, avem impresia că oamenii pot fi înțeleși repede, iar adevărul se află întotdeauna la suprafață. Viața ne arată însă, de nenumărate ori, că lucrurile sunt mai nuanțate decât atât.
Nu vedem lumea doar cu ochii, ci și prin tot ceea ce am trăit. O privim prin oamenii care ne-au inspirat încredere sau, dimpotrivă, ne-au dezamăgit, prin momentele în care ne-am simțit acceptați și prin cele în care am avut impresia că nu suntem suficient de importanți. Fiecare experiență lasă în noi o urmă, iar aceste urme ajung, fără să ne dăm seama, să modeleze felul în care interpretăm ceea ce ni se întâmplă astăzi.
Există o imagine veche de mii de ani care m-a impresionat întotdeauna prin simplitatea ei. Un deal, a cărui parte luminată de soare coexistă firesc cu partea rămasă în umbră. În filosofia chineză, această imagine stă la baza simbolului Yin și Yang, nu pentru a descrie două lumi aflate în opoziție, ci pentru a ne aminti că aceeași realitate poate fi privită din perspective diferite. Dealul rămâne același; ceea ce se schimbă este lumina care cade asupra lui.
Poate că și oamenii sunt la fel. De multe ori nu îi vedem doar așa cum sunt, ci și în lumina pe care propria noastră poveste o proiectează asupra lor. Uneori această lumină vine din trecut, din experiențele care ne-au format, iar alteori vine din prezent, din felul în care ne simțim chiar în ziua în care îi întâlnim.
Cu toții am observat că, în zilele în care suntem obosiți, lumea pare mai apăsătoare, iar răbdarea parcă se împuținează. Când ne este teamă, privirea caută instinctiv pericolele, iar când suferim, putem auzi respingere chiar și acolo unde există doar tăcere. În schimb, atunci când ne simțim în siguranță, aceeași lume pare mai blândă, iar oamenii mai ușor de înțeles. Nu pentru că realitatea s-ar fi schimbat, ci pentru că s-a schimbat locul din care o privim.
Poate ai avut și tu, măcar o dată, gândul că nu înțelegi cum de celălalt nu vede ceea ce pentru tine pare atât de evident. Este o reacție profund omenească. Dar poate că, în aceeași clipă, și omul din fața ta își pune exact aceeași întrebare. Nu pentru că unul dintre voi vede adevărul, iar celălalt îl ignoră, ci pentru că fiecare privește aceeași situație dintr-un alt loc al propriei istorii.
În psihologie, aceste moduri de a interpreta lumea sunt descrise prin conceptul de scheme cognitive. Sunt hărțile interioare pe care ni le construim de-a lungul vieții și care ne ajută să dăm sens experiențelor noastre. Fără ele, fiecare situație ar trebui înțeleasă de la început. Cu ajutorul lor ne orientăm, luăm decizii și anticipăm ceea ce urmează. Totuși, aceleași hărți care ne sunt atât de utile ne pot face, uneori, să confundăm ceea ce există cu ceea ce ne așteptăm să găsim.
Poate tocmai de aceea aceeași tăcere înseamnă, pentru un om, liniște, iar pentru altul, abandon. Aceeași observație poate fi primită ca o încurajare sau ca o critică, iar același gest poate inspira apropiere ori suspiciune. Gestul rămâne același, însă sensul pe care i-l atribuim se naște din întâlnirea dintre realitatea din fața noastră și lumea pe care o purtăm în interior.
Privim comportamentele oamenilor și avem impresia că spun întreaga poveste. În realitate, vedem doar partea care se lasă observată. Vedem iritarea, dar nu și oboseala care a precedat-o. Vedem retragerea, dar nu știm dacă în spatele ei se află lipsa de interes sau nevoia de a se proteja. Vedem tăcerea, fără să putem ști dacă ascunde liniște, teamă, tristețe sau o durere pe care omul din fața noastră încă nu o poate pune în cuvinte.
De aceea, unul dintre conceptele pe care le consider cele mai valoroase în psihologie este mentalizarea. Dincolo de denumirea lui, sensul este surprinzător de simplu: să nu uităm că și celălalt are o lume interioară pe care nu o putem vedea, dar care îi influențează fiecare gând, fiecare emoție și fiecare reacție. Nu înseamnă să îi dăm dreptate și nici să justificăm orice comportament, ci doar să rămânem suficient de curioși încât să nu confundăm prima noastră impresie cu întregul adevăr.
Poate că adevărata maturitate emoțională începe în clipa în care nu ne mai grăbim să stabilim cine are dreptate și devenim, în schimb, interesați să înțelegem de ce doi oameni pot privi aceeași realitate și pot ajunge la concluzii atât de diferite. Nu pentru că unul vede corect, iar celălalt greșește, ci pentru că fiecare privește lumea din locul în care viața l-a așezat până în acel moment.
Poate că nu vom reuși niciodată să vedem lumea exact așa cum este și poate că nici acesta nu este scopul. Cred însă că putem învăța ceva la fel de important: să devenim conștienți de locul din care privim noi înșine și să ne amintim că omul din fața noastră privește lumea dintr-un alt loc, construit din propriile experiențe, propriile pierderi și propriile speranțe.
Pentru că, uneori, cea mai importantă schimbare nu apare atunci când încercăm să schimbăm perspectiva celuilalt, ci atunci când avem curajul să ieșim, fie și pentru o clipă, din propria noastră perspectivă.
Gânduri bune,
Gabriela
