Despre convingerile care ne modelează și curajul de a le pune sub semnul întrebării
Există convingeri pe care le-am ales după ce ne-am pus întrebări, am căutat răspunsuri și am confruntat ceea ce credeam cu realitatea. Dar există și convingeri despre care nu ne mai amintim când au apărut. Sunt atât de vechi și atât de familiare, încât nu le mai percepem ca pe niște interpretări ale lumii, ci ca pe lumea însăși.
„Oamenii nu sunt de încredere.” „Dacă nu controlez lucrurile, ceva rău se va întâmpla.” „Trebuie să fiu puternic.” „Dacă greșesc, înseamnă că nu sunt suficient de bun.” „Nu merit mai mult.” „Eu așa sunt.”
Rareori ne întrebăm de unde vin asemenea certitudini. Și poate că tocmai aici începe una dintre cele mai interesante povești ale minții omenești: nu în felul în care ajungem să cunoaștem adevărul, ci în felul în care ajungem să confundăm cu adevărul ceea ce am învățat să credem.
Nu vedem lumea numai așa cum este, o vedem și prin ceea ce am trăit
Mintea umană nu recepționează realitatea asemenea unei camere care înregistrează fidel ceea ce se petrece în fața ei. Percepția este un proces activ: creierul interpretează informația prezentă folosind experiențe anterioare, așteptări, emoții și tipare deja formate.
De aceea, aceeași tăcere poate însemna pentru cineva liniște, iar pentru altcineva respingere. Aceeași distanță poate fi percepută ca libertate sau abandon. Aceeași critică poate fi o simplă observație pentru un om și dovada propriei lipse de valoare pentru altul.
În psihologie, schemele cognitive ne ajută să înțelegem o parte din acest mecanism. Ele sunt structuri mentale formate din experiențele noastre și devin, în timp, lentile prin care interpretăm ceea ce ni se întâmplă.
Un copil care a învățat că aprecierea vine numai odată cu performanța poate deveni adultul care nu știe să se simtă valoros dacă nu demonstrează permanent ceva. Cineva care a cunoscut apropierea împreună cu abandonul poate ajunge să vadă pericol tocmai acolo unde apare intimitatea. Un om crescut într-un mediu în care diferența era sancționată poate ajunge să resimtă opiniile diferite nu ca pe o invitație la dialog, ci ca pe o amenințare.
Nu pentru că aceasta ar fi neapărat realitatea. Ci pentru că aceasta este realitatea pe care mintea lui a învățat să o anticipeze.
Familiaritatea are o forță pe care o subestimăm
Ceea ce întâlnim în mod repetat devine mai ușor de procesat, iar această familiaritate poate influența inclusiv felul în care evaluăm credibilitatea unei informații. Psihologia descrie, printre altele, „efectul adevărului iluzoriu”: tendința ca o afirmație repetată să ni se pară mai adevărată tocmai pentru că am mai întâlnit-o.
Dar nu numai ceilalți ne repetă lucruri. Ni le repetăm și singuri.
Ani întregi putem spune „nu pot”, „nu sunt făcut pentru asta”, „mie mi se întâmplă întotdeauna”, „oamenii sunt așa”, până când uităm că acestea sunt interpretări ale experiențelor noastre și începem să le trăim ca pe niște adevăruri care nu mai au nevoie să fie verificate.
Familiaritatea ne oferă și predictibilitate iar pentru o minte care încearcă permanent să anticipeze ceea ce urmează, chiar și un adevăr dureros, dar cunoscut, poate părea uneori mai sigur decât o posibilitate necunoscută. Aici apare paradoxul: putem rămâne atașați de o convingere care ne face rău tocmai pentru că știm să trăim în interiorul ei.
Odată formată, convingerea începe să caute dovezi despre ea însăși
Nu privim toate informațiile cu aceeași neutralitate pe care ne place să credem că o avem.
Biasul de confirmare descrie tendința de a căuta, observa și valoriza mai ușor informațiile care susțin ceea ce credem deja, în timp ce acordăm mai puțină greutate celor care ne contrazic.
Dacă sunt convins că voi fi abandonat, voi observa cu o sensibilitate extraordinară fiecare semn de distanțare și voi putea trece aproape neobservat peste numeroasele gesturi de apropiere.
Dacă sunt convins că nu sunt suficient de bun, zece aprecieri pot fi puse pe seama politeții, iar o singură critică poate deveni dovada decisivă.
Astfel, convingerea creează o lentilă, lentila selectează realitatea, iar realitatea astfel selectată pare să demonstreze convingerea.
Cercul se închide și cu cât se închide mai bine, cu atât avem sentimentul că nu mai este nimic de întrebat.
De ce ne deranjează atât de mult ceea ce ne contrazice?
În mod ideal, o informație nouă ar trebui să ne determine pur și simplu să reevaluăm ceea ce știm. Numai că oamenii nu funcționează exclusiv prin logică.
Atunci când întâlnim informații incompatibile cu propriile convingeri, poate apărea ceea ce psihologia numește disonanță cognitivă: tensiunea produsă de existența simultană a unor idei, informații sau comportamente care nu se potrivesc între ele. Iar mintea încearcă să reducă această tensiune. Uneori o face schimbând convingerea. Alteori însă schimbă interpretarea faptelor.
Minimalizăm informația incomodă, îi contestăm sursa, găsim excepții, reinterpretăm ceea ce s-a întâmplat sau căutăm alte persoane care gândesc ca noi.
Cu alte cuvinte, inteligența noastră nu este folosită întotdeauna pentru a descoperi dacă avem dreptate. Uneori este folosită foarte eficient pentru a explica de ce trebuie să continuăm să avem dreptate.
Acesta este unul dintre motivele pentru care certitudinea poate deveni atât de rezistentă la realitate.
Unele convingeri nu explică lumea. Ne protejează de ea
Există însă un nivel și mai profund. Unele convingeri au o funcție emoțională.
„Nu am nevoie de nimeni” poate proteja de posibilitatea abandonului.
„Trebuie să controlez totul” poate ține sub control anxietatea produsă de incertitudine.
„Nu trebuie să greșesc” poate ascunde frica de rușine.
„Nu pot avea încredere în oameni” poate împiedica apropierea, dar poate împiedica și repetarea unei răni vechi.
Privită din exterior, o asemenea convingere poate părea irațională. Privită din interiorul istoriei celui care o poartă, ea poate avea însă o logică. Poate că, la un moment dat, l-a ajutat să supraviețuiască emoțional. Problema apare când o strategie construită pentru un trecut continuă să conducă un prezent în care nu mai este necesară. Atunci ceea ce cândva ne-a protejat începe să ne limiteze.
Când nu mai „avem” o convingere, ci devenim convingerea noastră
Poate că aici se află partea cea mai dificilă. Unele convingeri rămân simple idei. Le putem discuta, modifica sau abandona fără să simțim că pierdem ceva esențial. Altele se leagă de identitatea noastră, de familie, se apartenență, de valorile prin care ne-am definit, de alegerile pe care le-am făcut, de oamenii pe care i-am iubit sau i-am respins, de sacrificiile pe care le-am justificat, uneori, de zeci de ani din propria viață.
În acel moment, a spune „poate m-am înșelat” nu mai înseamnă doar a modifica o opinie. Poate însemna să ne întrebăm dacă anumite alegeri au fost greșite, dacă anumite renunțări au fost inutile sau dacă povestea pe care ne-am spus-o despre noi trebuie rescrisă.
Și aceasta poate fi o experiență profund inconfortabilă.
Cu cât am investit mai mult într-o convingere, cu atât renunțarea la ea poate deveni mai costisitoare psihologic. Nu pierdem doar ideea. Riscăm să pierdem sensul pe care l-am dat unor bucăți din propria viață.
De aceea, uneori, omul nu apără doar ceea ce crede. Se apără pe sine.
Ce se află în spatele nevoii mele de a avea dreptate?
Poate că una dintre cele mai utile forme de introspecție începe tocmai cu certitudinile noastre. Nu cu lucrurile despre care avem îndoieli, ci cu acelea despre care spunem: „Aici știu sigur.”
De unde știu?
Când am început să cred acest lucru?
Ce experiențe l-au construit?
Ce observ pentru că îmi confirmă convingerea și ce tind să ignor?
Aș putea asculta cu adevărat o explicație contrară fără să simt imediat nevoia să o combat?
Ce s-ar întâmpla dacă aș descoperi că m-am înșelat?
Ce aș pierde?
O idee? O relație? Apartenența la un grup? Imaginea despre mine? Sensul unor alegeri făcute în trecut?
Și, poate, cea mai incomodă întrebare dintre toate: Dacă nu mi-ar fi frică, aș mai avea nevoie să cred atât de tare acest lucru?
Nu înseamnă că în spatele fiecărei convingeri puternice se află o teamă. Există principii, valori și certitudini construite prin reflecție, experiență și confruntare sinceră cu realitatea. Dar intensitatea cu care simțim nevoia să apărăm o idee poate merita, uneori, aceeași atenție ca ideea însăși. Mai ales atunci când simpla posibilitate de a ne înșela ne provoacă furie, teamă sau nevoia imediată de a-l reduce la tăcere pe cel care gândește diferit. Pentru că, în acel moment, întrebarea nu mai este doar „de ce cred asta?”, ci și „ce anume din mine simte că ar fi în pericol dacă n-aș mai crede?”.
Curajul de a rămâne pentru o vreme fără răspuns
A ne examina convingerile nu înseamnă să renunțăm la ele și nici să trăim într-un relativism în care nimic nu mai poate fi adevărat. Înseamnă să acceptăm că o minte matură poate avea convingeri ferme fără să devină prizoniera lor.
Poate spune „aceasta este ceea ce cred” și, în același timp, „sunt dispus să privesc și ceea ce mă contrazice”. Poate suporta pentru o vreme întrebarea. Poate tolera incertitudinea. Poate descoperi că a greșit fără să simtă că, odată cu o idee, se prăbușește întreaga sa identitate.
Și poate că tocmai acesta este unul dintre cele mai dificile acte de libertate interioară. Să avem curajul să ne întrebăm dacă ceea ce ni se pare evident este adevărat sau doar foarte familiar. Dacă ceea ce numim principiu este într-adevăr o valoare sau, uneori, o veche formă de protecție. Dacă ceea ce numim „eu” este cine suntem sau cine a trebuit cândva să devenim pentru a ne simți în siguranță.
Pentru că schimbarea unei convingeri profunde nu înseamnă întotdeauna să renunțăm la ceva din noi. Uneori înseamnă exact contrariul.
Să descoperim cine am putea fi fără lucrul de care ne-am agățat atât de mult timp.
Nu orice certitudine este claritate.
Uneori, este doar frică bine organizată.
Gânduri bune,
Gabriela
