Despre confirmare, incertitudine și riscul de a rămâne captiv în propria poveste
Inteligența artificială a devenit, într-un timp foarte scurt, unul dintre cei mai disponibili interlocutori pe care i-am avut vreodată. O putem întreba aproape orice, la orice oră, putem reveni asupra aceleiași probleme de câte ori simțim nevoia, putem adăuga un detaliu, reformula o întrebare, cere o altă perspectivă și continua conversația exact din locul în care am lăsat-o.
Pentru foarte multe dintre lucrurile pe care le facem zilnic, această disponibilitate este extraordinar de utilă. Lucrurile devin însă mai interesante atunci când ceea ce discutăm cu AI nu este o problemă neutră, ci un conflict care ne preocupă, o nedreptate pe care credem că am suferit-o, un proces al cărui rezultat îl așteptăm, o relație deteriorată sau orice altă situație în care nu căutăm doar informație, ci încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă și, uneori, să ne convingem că am înțeles corect.
Poate că tocmai aici relația noastră cu inteligența artificială începe să spună ceva nu doar despre tehnologie, ci și despre noi.
Nu pentru că AI ne-ar face, prin simpla sa utilizare, mai anxioși, mai rigizi sau mai puțin capabili să gândim critic și nici pentru că toți oamenii ar reacționa în același fel. Dimpotrivă, aceeași tehnologie poate rămâne pentru un om un instrument pe care îl folosește câteva minute pentru a obține o informație, după care își continuă viața, în timp ce pentru altul poate deveni locul în care se întoarce iar și iar, încercând să obțină ceea ce îi lipsește în acel moment: o explicație, puțină predictibilitate, o formă de certitudine sau, pur și simplu, liniște.
Pentru că nu trăim cu toții incertitudinea în același fel.
Avem istorii personale diferite, resurse psihologice diferite, modalități diferite de reglare emoțională și capacități diferite de a tolera situațiile în care nu putem controla ceea ce urmează. Pentru unii dintre noi, „nu știu ce se va întâmpla” este o realitate neplăcută, dar suportabilă. Pentru alții, același „nu știu” poate deveni mult mai greu de dus, iar mintea începe atunci să facă ceea ce știe foarte bine să facă atunci când încearcă să reducă incertitudinea: analizează, anticipează, reconstruiește conversații, creează scenarii, caută informații și revine asupra problemei în speranța că, dacă o va cerceta suficient, va ajunge în cele din urmă la un răspuns sigur.
Un conflict de durată și, într-o formă poate și mai intensă, un proces judiciar pun la încercare tocmai această capacitate de a trăi cu ceea ce nu putem ști încă. Există o miză, există o altă persoană ale cărei acțiuni nu le putem controla, există probe pe care fiecare parte le vede din propria perspectivă, există termene, așteptare și, la capătul tuturor acestora, există o soluție pe care nimeni nu o poate cunoaște cu certitudine înainte de a fi pronunțată.
Dosarul poate rămâne luni întregi sau chiar ani pe rolul unei instanțe, dar procesul poate continua în fiecare zi în mintea celui implicat. Persoana merge la serviciu, însă gândul revine la proces, este cu familia, dar reconstruiește o conversație, încearcă să se odihnească, dar își imaginează ce va spune cealaltă parte, recitește un mesaj, verifică un document, caută o explicație sau încearcă să anticipeze ce se va întâmpla la următorul termen.
Uneori, procesul ajunge astfel să ocupe un spațiu interior mult mai mare decât cel pe care îl ocupă în realitatea exterioară. Iar astăzi, pentru prima dată, avem la dispoziție un interlocutor permanent pentru toate întrebările pe care acel spațiu interior le produce.
Prietenii au limite, familia poate ajunge să spună că a mai auzit povestea, avocatul nu poate răspunde la fiecare îndoială care apare la miezul nopții, iar psihologul poate că nu va oferi încă o explicație, ci va întreba de ce simțim nevoia să revenim atât de des la aceeași problemă.
Inteligența artificială nu obosește. Putem reveni asupra aceleiași situații de zece, cincizeci sau două sute de ori și, de fiecare dată, va exista încă un răspuns, o altă perspectivă, o reformulare, un scenariu suplimentar sau o nouă explicație.
Această disponibilitate este extraordinară atunci când folosim AI pentru a explora o problemă, dar poate dobândi o altă semnificație atunci când întrebarea nu mai îndeplinește doar o funcție de informare, ci începe să îndeplinească și una emoțională.
Suntem îngrijorați de un conflict și întrebăm ce ar putea însemna o anumită situație. Primim o explicație care pare logică și care ne arată că poziția noastră ar putea fi justificată, iar pentru moment neliniștea scade. A doua zi apare însă o informație nouă și întrebăm dacă aceasta schimbă ceva. Primim un alt răspuns și ne liniștim din nou, până când apare următoarea îndoială, următorul mesaj, următorul gest al celeilalte persoane sau, pur și simplu, un nou scenariu construit de propria minte.
În acel moment este posibil să nu mai căutăm doar informație. Putem începe să căutăm și reasigurare.
Diferența este subtilă, dar importantă, pentru că informația încearcă să răspundă unei întrebări, în timp ce reasigurarea încearcă, înainte de toate, să reducă o neliniște. Iar dacă liniștea obținută astfel este numai temporară, reapariția incertitudinii poate aduce cu ea și nevoia unui nou răspuns.
Se poate forma astfel un cerc în care incertitudinea produce neliniște, neliniștea ne face să căutăm un răspuns, răspunsul aduce o liniștire temporară, după care o nouă îndoială reactivează întregul proces.
Nu este ceva ce AI a inventat. Oamenii au căutat reasigurare cu mult înainte să existe tehnologia conversațională și au făcut-o în relațiile apropiate, în consultații, în căutări repetate sau în propriile gânduri. Ceea ce este nou este faptul că avem acum la dispoziție un interlocutor care poate continua această buclă aproape fără limită, fără să obosească, fără să se retragă și fără acea fricțiune firească pe care o întâlnim în relațiile cu ceilalți oameni.
Și poate că merită, din când în când, să ne întrebăm nu doar ce întrebăm, ci și ce nevoie ne face să întrebăm din nou.
Lucrurile devin și mai complicate atunci când, peste nevoia de reasigurare, se așază un alt mecanism profund uman: tendința de a căuta mai ușor ceea ce confirmă ceea ce credem deja.
Dacă eu sunt convins că cineva mi-a făcut o nedreptate și întreb „De ce comportamentul lui demonstrează că a vrut să mă prejudicieze?”, am introdus deja premisa în întrebare. Este cu totul altceva decât să întreb „Ce alte explicații ar putea exista?”, „Ce informații ar contrazice interpretarea mea?” sau „Cum ar putea descrie cealaltă persoană aceeași situație?”.
Nu căutăm întotdeauna informațiile cu o minte complet neutră, iar ceea ce psihologia numește bias de confirmare exista cu mult înaintea inteligenței artificiale. Numai că, atunci când răspunsurile pe care le primim sunt fluente, coerente, empatice și foarte bine argumentate, apare o dificultate suplimentară.
Coerența poate începe să semene cu adevărul. Iar dacă un sistem conversațional se adaptează prea mult perspectivei utilizatorului și ajunge să confirme ceea ce acesta crede deja, riscul nu este neapărat acela de a primi o informație vădit absurdă, ci ceva mult mai greu de observat: o poveste tot mai bine construită în jurul unei premise care poate fi incompletă.
După multe conversații poate apărea senzația că AI „știe deja situația”. I-am povestit ce s-a întâmplat, i-am arătat mesajele, i-am explicat ce a făcut celălalt, am revenit asupra incidentelor, am discutat diferite variante și poate am construit împreună chiar o cronologie foarte detaliată. Răspunsul primit poate căpăta astfel, în percepția noastră, greutatea opiniei cuiva care cunoaște foarte bine cazul.
Există însă o diferență importantă între a cunoaște foarte bine o poveste și a cunoaște întreaga realitate.
AI poate ajunge să cunoască foarte bine povestea pe care i-am oferit-o, însă celălalt om are propria perspectivă, pot exista informații pe care nu le cunoaștem, documente pe care nu le-am văzut, explicații la care nu ne-am gândit și semnificații pe care le atribuim unor fapte tocmai pentru că suntem implicați emoțional în situație.
Putem fi perfect sinceri și, în același timp, incompleți. Iar un sistem capabil să construiască argumente foarte bune poate construi o explicație extraordinar de coerentă pornind de la o poveste incompletă.
Poate că aici se află una dintre capcanele cel mai greu de observat: uneori avem impresia că am verificat o situație de foarte multe ori, când, în realitate, am verificat de foarte multe ori aceeași versiune a situației.
În anumite momente, cele două mecanisme se pot întâlni. Avem o convingere, căutăm informații pornind de la ea, primim răspunsuri compatibile cu ceea ce credem, iar convingerea devine mai puternică. În același timp, incertitudinea ne neliniștește, căutăm reasigurare, răspunsul reduce temporar disconfortul, după care îndoiala reapare și avem nevoie de o nouă reasigurare.
Cu cât devenim mai convinși că interpretarea noastră este singura posibilă, cu atât informațiile contrare pot deveni mai greu de integrat, iar cu cât acestea ne produc mai multă neliniște, cu atât putem simți o nevoie mai mare să revenim acolo unde găsim explicația care restabilește coerența.
În acel punct, AI poate înceta să mai funcționeze doar ca instrument de informare și poate deveni, pentru anumite persoane și în anumite contexte, parte din strategia prin care acestea încearcă să își regleze neliniștea și să reducă incertitudinea. Tocmai de aceea este important să nu generalizăm.
Oamenii nu sunt la fel, nu reacționează identic la stres și nu folosesc tehnologia din aceleași motive. Ceea ce pentru o persoană este explorare intelectuală poate fi pentru alta o încercare repetată de a obține certitudine, iar ceea ce pentru una reprezintă o simplă verificare poate îndeplini pentru alta funcția unei reasigurări de care simte că are nevoie pentru a se liniști.
Nici faptul că mintea revine la un conflict important nu trebuie transformat imediat într-un diagnostic. Dacă miza este mare, este firesc să ne preocupe. Întrebarea este ce se întâmplă atunci când conflictul începe să ocupe un spațiu disproporționat în raport cu restul vieții, când suntem cu familia, dar mintea rămâne în proces, când încercăm să lucrăm, dar reconstruim conversația de ieri, când seara nu mai înseamnă odihnă, ci încă o verificare, când fiecare gest al celuilalt devine o piesă care trebuie interpretată și când aproape orice informație nouă este raportată la aceeași poveste.
Într-o asemenea situație, disponibilitatea nelimitată a AI poate avea un efect paradoxal: ceea ce ne oferă senzația că ne ajută să închidem problema ne poate oferi, în același timp, posibilitatea de a o ține permanent deschisă.
Nu pentru că AI ar produce ruminația și nici pentru că orice analiză repetată ar fi ruminație, ci pentru că nu mai există limita firească a interlocutorului uman. Întotdeauna mai poate exista o întrebare, o ipoteză, un document de analizat, o interpretare de verificat sau un scenariu de anticipat.
Dosarul poate fi închis într-un sertar dar conversația poate continua.
Poate că momentul cel mai dificil apare însă atunci când, după luni sau ani în care o persoană a analizat situația, a construit argumente, a strâns documente, a discutat-o cu ceilalți și a revenit de nenumărate ori la AI, apare un răspuns exterior care nu confirmă ceea ce ajunsese să creadă.
O instituție spune altceva, un specialist contrazice interpretarea, apar informații incompatibile cu povestea construită, instanța pronunță o soluție nefavorabilă.
În acel moment nu este pusă în discuție numai concluzia din ziua respectivă, ci uneori o întreagă construcție în care persoana a investit timp, energie, emoții, bani și poate chiar o parte importantă din viața sa din ultimii ani.
De aceea, reacția „Nu se poate” nu trebuie privită întotdeauna superficial.
Acceptarea informației noi poate presupune ceva mult mai greu decât simpla schimbare a unei opinii. Poate însemna să accepți posibilitatea că ai investit enorm într-o interpretare care nu era completă sau că realitatea este mai ambiguă decât certitudinea pe care ai construit-o în timp.
Iar mintea noastră nu renunță întotdeauna ușor la o construcție în care a investit atât de mult. Uneori încearcă mai întâi să îi restabilească coerența: poate instituția nu a înțeles, poate specialistul nu a analizat suficient, poate celălalt a manipulat lucrurile, poate judecătorul a greșit.
Și atunci mai există o posibilitate foarte la îndemână: să întrebăm din nou AI. Astfel, informația contrară nu deschide neapărat o reevaluare, ci poate deveni începutul unei noi runde de argumentare.
Ar fi însă mult prea simplu să spunem că tehnologia este cauza tuturor acestor lucruri.
Oamenii au rumegat conflicte, au căutat reasigurare, au tolerat greu incertitudinea, au selectat informațiile care le confirmau convingerile și s-au agățat de propriile interpretări cu mult înainte să existe inteligența artificială.
AI nu a inventat aceste mecanisme. A apărut însă într-un loc foarte sensibil al psihologiei noastre, exact acolo unde avem nevoie de explicații, de predictibilitate, de control și de sentimentul că înțelegem ceea ce ni se întâmplă.
De aceea, poate că întrebarea cea mai interesantă nu este doar ce poate face inteligența artificială cu noi, ci și ce facem noi cu inteligența artificială atunci când ne este teamă, când suntem furioși, când ne simțim nedreptățiți sau când ne este foarte greu să acceptăm că nu putem ști încă ce urmează.
Unii vor folosi AI pentru a-și testa convingerile, alții pentru a și le confirma. Unii îi vor cere argumentul opus, alții vor reformula întrebarea până când răspunsul va suna așa cum au nevoie. Unii vor primi informația și vor închide conversația, în timp ce alții vor simți nevoia să revină, încă o dată, pentru încă puțină certitudine.
Poate că tocmai aici începe o formă nouă de autocunoaștere de care vom avea nevoie în relația noastră cu inteligența artificială.
Data viitoare când simțim nevoia să revenim pentru a zecea oară asupra aceleiași situații, poate că merită să nu întrebăm doar dacă avem dreptate, ci și ce informație ne-ar putea demonstra că ne înșelăm, ce parte din poveste nu cunoaștem, cum ar descrie celălalt aceeași situație și, poate cel mai important, dacă în acel moment căutăm cu adevărat o informație nouă sau încercăm să ne liniștim.
Există însă o întrebare și mai dificilă: Dacă răspunsul ar fi opus celui pe care îl dorim, am fi dispuși să îl auzim?
Inteligența artificială ne oferă ceva ce generațiile dinaintea noastră nu au avut niciodată: posibilitatea de a primi aproape instantaneu un răspuns la aproape orice întrebare și de a continua conversația aproape fără sfârșit.
Poate că maturitatea psihologică în relația cu AI nu va consta însă în capacitatea de a obține tot mai multe răspunsuri, ci și în capacitatea de a observa ce nevoie ne face să continuăm să întrebăm.
Uneori căutăm informație, alteori claritate, iar alteori încercăm doar să reducem o neliniște firească.
Și uneori, fără să ne dăm seama, s-ar putea să nu mai căutăm o perspectivă nouă asupra realității, ci doar încă un răspuns care să ne permită să păstrăm neschimbată povestea pe care ne-am spus-o până atunci.
Gânduri bune,
Gabriela
