Pavel despre Petru, Geta despre Greta, Lolek despre Bolek… Numele sunt, până la urmă, irelevante. Situația ne este tuturor cunoscută. Cineva începe să ne vorbească despre altcineva. Ne spune cum este, ce a făcut, ce intenții are, ce fel de om „este de fapt”. Uneori o face cu indignare, alteori cu dezamăgire, cu ironie sau cu acea siguranță care pare să nu mai lase loc niciunei alte versiuni. Și, firesc, ascultăm povestea crezând că aflăm ceva despre omul despre care ni se vorbește.
Dar dacă, în timp ce ascultăm, am afla câte ceva și despre cel care vorbește?
Psihologia ne arată că percepția asupra celorlalți nu este o fotografie fidelă a realității. Nu privim oamenii printr-o fereastră perfect transparentă, ci printr-un filtru construit din experiențele noastre, din convingeri, temeri, nevoi, valori și din felul în care am învățat, de-a lungul vieții, să dăm sens comportamentelor umane.
De aceea, doi oameni pot privi aceeași persoană și pot vedea lucruri foarte diferite.
Unul poate vedea fermitate acolo unde altul vede rigiditate. Unul poate numi independență ceea ce altul interpretează drept egoism. Pentru cineva, tăcerea poate însemna echilibru; pentru altcineva, răceală. Aceeași vulnerabilitate poate trezi într-un om tandrețe, iar în altul dispreț. Persoana observată este aceeași. Se schimbă privirea.
În psihologie, această realitate este legată de modul în care funcționează percepția interpersonală. Nu receptăm pur și simplu comportamentul celuilalt, ci îl interpretăm. Iar interpretarea nu începe niciodată de la zero. Ea întâlnește ceea ce există deja în noi.
Uneori intervine și proiecția, unul dintre mecanismele de apărare descrise în psihologie: putem ajunge să atribuim altora sentimente, impulsuri, intenții sau trăsături pe care ne este dificil să le recunoaștem ori să le acceptăm în noi înșine. Ceea ce ne deranjează foarte puternic la celălalt poate atinge, uneori, ceva sensibil din propria noastră lume interioară.
Dar aici este nevoie de o precizare importantă. Nu orice critică este proiecție. Nu orice lucru neplăcut pe care îl spunem despre cineva ascunde o problemă nerezolvată în noi. Oamenii greșesc, rănesc, mint, manipulează, se comportă nedrept sau lipsit de respect, iar a observa aceste comportamente nu înseamnă automat că proiectăm ceva asupra lor.
Psihologia devine periculoasă atunci când o folosim ca pe o armă prin care anulăm orice observație incomodă: „Dacă spui asta despre mine, înseamnă că problema este la tine.”
Nu neapărat. Uneori problema chiar este la celălalt.
Însă chiar și atunci merită să ne întrebăm de ce dintre toate lucrurile pe care le-am fi putut observa am ales tocmai acel aspect, de ce îi acordăm atât de multă importanță, ce emoție trezește în noi și, mai ales, cât din ceea ce spunem reprezintă un fapt și cât reprezintă interpretarea pe care am construit-o în jurul acelui fapt.
Pentru că există o diferență enormă între „a făcut un lucru care m-a rănit” și „este un om rău”, între „nu a fost de acord cu mine” și „vrea să mă umilească”, între „nu mi-a răspuns” și „mă ignoră intenționat”.
Mintea noastră face însă asemenea treceri foarte repede.
Un alt mecanism bine cunoscut în psihologia socială, eroarea fundamentală de atribuire, ne face să explicăm cu ușurință comportamentul altor oameni prin trăsăturile lor de caracter și să acordăm mai puțină atenție circumstanțelor în care acel comportament s-a produs.
Dacă altcineva reacționează urât, este agresiv. Dacă noi reacționăm urât, am fost provocați. Dacă celălalt întârzie, este lipsit de respect. Dacă întârziem noi, traficul a fost imposibil. Dacă altcineva se retrage dintr-o relație, este indiferent. Dacă o facem noi, probabil am ajuns la capătul puterilor.
Nu mințim neapărat atunci când gândim astfel. Pur și simplu, despre propria noastră poveste cunoaștem contextul. Despre povestea celuilalt vedem, adesea, doar comportamentul.
Poate tocmai de aceea felul în care cineva vorbește despre alți oameni merită ascultat cu atenție. Nu pentru a-l „diagnostica”. Nu pentru a căuta obsesiv proiecții și nici pentru a întoarce judecata împotriva celui care judecă. Ci pentru că, atunci când vorbim despre ceilalți, dezvăluim inevitabil ceva și despre propria noastră hartă interioară.
Se vede în lucrurile pe care le admirăm și în cele pe care nu le putem tolera. În explicațiile pe care le oferim comportamentelor altora. În intențiile pe care le presupunem. În ușurința cu care acordăm circumstanțe atenuante sau, dimpotrivă, în graba cu care pronunțăm verdicte.
Poate că spune ceva despre noi și felul în care povestim conflictul.
Există oameni care, chiar răniți fiind, pot spune: „Asta este ceea ce am trăit eu, dar nu știu ce a fost în mintea lui.” Și există oameni care știu întotdeauna, cu o certitudine uimitoare, ce au gândit ceilalți, ce au urmărit, de ce au făcut un anumit lucru și cine este vinovat.
Diferența dintre cele două poziții nu ține numai de povestea relatată. Ține și de capacitatea noastră de a tolera faptul că realitatea celuilalt poate fi diferită de propria noastră realitate. Maturitatea psihologică presupune și această capacitate de a lăsa puțin spațiu între ceea ce am văzut și ceea ce credem că înseamnă. Să putem spune „așa am perceput eu” fără a transforma imediat percepția în adevăr absolut. Să distingem între fapt și interpretare, între comportament și identitate, între ceea ce știm și ceea ce presupunem. Și poate, din când în când, să avem curiozitatea de a ne întoarce privirea și către noi.
De ce tocmai acest lucru mă deranjează atât de mult?
Ce anume din mine reacționează aici?
Vorbesc despre ceea ce a făcut omul din fața mea sau despre ceea ce cred eu că spune acel comportament despre el?
Întrebările acestea nu îl absolvă pe celălalt de responsabilitate și nici nu ne obligă să acceptăm comportamente care ne rănesc. Ele fac doar ceva mai dificil și, poate, mai sănătos: ne împiedică să confundăm propria perspectivă cu întreaga realitate.
Așa încât, data viitoare când Pavel ne vorbește despre Petru, Geta despre Greta sau Lolek despre Bolek, poate merită să ascultăm puțin altfel.
Să ascultăm povestea despre cel care nu este acolo dar să observăm, discret, și povestea celui care este. Pentru că portretul care se conturează în fața noastră poate aparține, într-adevăr, celui despre care se vorbește dar poartă aproape întotdeauna și câteva tușe din autoportretul celui care îl pictează.
Gânduri bune,
Gabriela
