ℂ𝕦𝕞 𝕤𝕒̆ 𝕧𝕠𝕣𝕓𝕖𝕤̗𝕥𝕚 𝕔𝕦 𝕔𝕚𝕟𝕖𝕧𝕒 𝕡𝕝𝕚𝕔𝕥𝕚𝕤𝕚𝕥

Florin are 30 de ani si se plictiseste. Sufera de „sindromul omul invizibil”. Este ” Marele absent”. Fara prieteni, traieste in camera lui, departe de ceilalti. Ceea ce este cu adevarat trist este ca nimeni nu il vede pe adevaratul Florin: un baiat sensibil, speriat de greseli si care vrea sa fie iubit si valorizat.

Frica de greseli il face sa fie pasiv, nu interactioneaza cu ceilalti si la cel mai mic semn ca ar putea gresi, se retrage in cochilia lui si refuza sa vorbeasca.

In primii ani de la nastere a fost favoritul familiei, bibeloul cel mai de pret. Apoi, parintii au inceput sa munceasca tot mai mult si el ii vedea tot mai putin, seara, la culcare.

Statutul de ” vedeta familiei” trebuie pastrat cu orice chip, dar odata cu inceperea scolii a fost tot mai greu sa-l mentina. Parintii isi doreau sa invete. Toti meditatorii au renuntat sa mai lucreze cu el pentru ca nu coopereaza.

La ultima intalnire mi-a spus ca este plictisit:

– Esti „100% plictisit” sau esti varianta ” plictisit, dar poti sa vorbesti”? l-am intrebat.

A spus ca varianta doi si mi-a confirmat ca asa a fost si in copilarie.

– E o performanta sa fii plictisit si sa si vorbesti, l-am validat eu.

A inchis ochii ca si cum ar vrea sa doarma.

– Ti-e somn? l-am intrebat.

A dat din cap ca, da.

– Vrei sa te las 2 minute sa dormi?

A miscat capul in semn de Nu.

– Vrei sa vorbim?

Din nou, da.

Si atunci am inceput sa vorbim in acest mod straniu, eu ii puneam o intrebare si el, cu ochii inchisi, dadea din cap in semn de Da sau Nu si din umeri, pentru ” nu stiu”.

– Care e prima persona care va observa ca te-ai schimbat si ce va observa ea?

Raspunde „nu stiu”, dand din umeri .

– Cum ar arata o dimineata in care nu mai esti plictisit?

As desena. As desena capete de monstrii.

– Interesant, imi plac capetele de mosntrii. Chiar e un joc care zice sa pui palarii caraghioase pe capetele monstrilor care te sperie. Si mama ce ar zice?

Ca e o prostie, ca la 30 de ani nu desenezi prostii, ai un jiob si esti in randul lumii.

– Si ce ai mai face daca nu ai mai fi plictisit?

Mi-as lua o pisica.

– Iti plac pisicile ?

Da. Sunt iubitoare.

-Si cine te iubeste foarte mult?

Umerii raspund ” nu stiu”.

-Dar, mama?

Da.

– Mama te-a laudat saptamana aceasta?

Nu

– Dar tata?

La fel.

– Dar azi ai primit vreo lauda?

Misca umerii.

– Pai, nu ti-am zis mai devreme ca imi plac desenele cu monstrii?

Acum, da din cap in semn de aprobare. ( NB Observam dificultatea de a recunoaste validarile)

– Nu stiu cum s-a intamplat, dar ai inceput mai demult sa-ti fie frica de greseli. Copiii au ras de tine la scoala?

Capul da semnalul de, Da.

– Si ca sa nu gresesti, nu mai asculti ce spun ceilalti si nu mai raspunzi?

Nu stiu- imi raspunde cu umerii.

Continuam in acest mod, alternand intrebari serioase cu hazlii. Ma uit la ceas si il anunt ca ora s-a terminat. Ne vedem data viitoare! Si Florin imi spune: ” vreau sa va intreb ceva”.

Sigur, ii raspund.

Cum reusiti dumneavoastra sa nu gresiti? Ati putea sa ma invatati si pe mine?

Nu stiu ce simti tu, dar m-a emotionat profund. Omul invizibil, care statuse aproape o ora intreaga dand din cap sau din umeri, mi-a aratat ca vrea sa fie altfel. Ca undeva in el, se ascunde nefericirea de a fi diferit.

Revenind la modul in care am inceput acest articol: stii cat de fericita sunt ca pot sa muncesc pentru o astfel de intrebare?

Te astept la cabinet. Voi încerca să fac din ființa mea o oglindă, o cameră de rezonanță, un instrument bine ancorat la tine, un martor, un companion, un mentor sau, pur și simplu, să fiu un altul care simte la fel. În cabinetul meu, va fi vorba despre ”sunt aici”, ”sunt cu tine”, ”sunt aici și acum”, ”suntem prezenți”, ”suntem eu și tu” și nu numai.

𝓒𝓾 𝓭𝓻𝓪𝓰,

𝓖𝓪𝓫𝓲