Creierul nostru are o capacitate extraordinară de adaptare. Această capacitate se numește neuroplasticitate și înseamnă că, de-a lungul vieții, creierul se poate modifica în funcție de experiențele pe care le trăim, de comportamentele pe care le repetăm și de gândurile pe care le activăm în mod constant.
Cu alte cuvinte, creierul învață din repetiție.
Dacă revenim mereu la aceleași scenarii negative, dacă ne repetăm constant că nu suntem suficient de buni, că vom eșua, că nu merităm, că nu putem sau că lumea este un loc permanent nesigur, aceste gânduri nu rămân simple fraze trecătoare. În timp, ele pot deveni căi mentale familiare, ușor de accesat. Creierul ajunge să meargă mai repede pe drumul pe care l-a parcurs de cele mai multe ori.
Așa se pot întări circuitele negative.
Nu pentru că persoana „vrea” să sufere. Nu pentru că este slabă. Nu pentru că nu gândește suficient de pozitiv. Ci pentru că mintea și sistemul nervos au învățat un anumit tipar de răspuns: îngrijorare, anticipare negativă, autocritică, hipervigilență, teamă, neîncredere.
Ruminația este un exemplu foarte des întâlnit. Atunci când reluăm mental, din nou și din nou, aceeași problemă, aceeași vinovăție, aceeași frică sau aceeași nedreptate, avem impresia că încercăm să găsim o soluție. În realitate, uneori nu mai căutăm o soluție, ci doar reactivăm aceeași stare interioară. Iar creierul, prin repetiție, o consolidează.
Important este însă că neuroplasticitatea nu funcționează doar în sens negativ. Dacă anumite circuite se pot întări prin repetiție, atunci și alte circuite, mai sănătoase, mai flexibile și mai echilibrate, pot fi construite tot prin repetiție.
Schimbarea nu înseamnă să ne prefacem că nu avem gânduri negative. Nu înseamnă să ne obligăm să fim pozitivi cu orice preț. Înseamnă, mai degrabă, să începem să observăm tiparul: „Acesta este un gând de teamă”, „Aceasta este autocritica mea”, „Acesta este scenariul negativ pe care mintea mea îl repetă”.
În momentul în care observăm gândul, deja nu mai suntem complet identificați cu el.
Apoi putem introduce treptat răspunsuri noi: o respirație mai lentă, o pauză, o întrebare mai blândă, o perspectivă alternativă, o acțiune mică, realistă, care ne scoate din blocaj. Nu este nevoie să schimbăm totul dintr-o dată. Creierul se modelează prin pași repetați, nu printr-o singură decizie spectaculoasă.
De aceea, contează foarte mult ce repetăm zilnic în interiorul nostru.
Cuvintele pe care ni le spunem, felul în care interpretăm o greșeală, modul în care ne raportăm la frică, rușine sau eșec, toate acestea devin, în timp, materialul din care creierul își construiește traseele familiare.
Iar vestea bună este aceasta: ceea ce a fost învățat poate fi, treptat, reînvățat.
Nu ne putem rescrie trecutul, dar putem începe să nu mai lăsăm trecutul să decidă automat toate reacțiile noastre prezente. Prin conștientizare, reglare emoțională și exercițiu repetat, creierul poate construi drumuri noi.
Iar uneori vindecarea începe exact aici: în momentul în care nu mai repetăm, fără să ne dăm seama, aceeași poveste dureroasă despre noi înșine.
𝐆𝐚̂𝐧𝐝𝐮𝐫𝐢 𝐛𝐮𝐧𝐞,
𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥𝐚 ✧
