Poate că una dintre cele mai dificile întâlniri pe care le avem de-a lungul vieții nu este întâlnirea cu ceilalți, ci întâlnirea cu propriile noastre convingeri. Cu acele adevăruri pe care le-am purtat atât de mult timp în noi, încât am încetat să ne mai întrebăm dacă ne aparțin cu adevărat.
Nu ne naștem cu o imagine deja formată despre cine suntem, despre ce merităm, despre cum trebuie să iubim, cât avem voie să cerem, ce înseamnă să fii un om bun, ce este succesul, ce trebuie iertat, ce trebuie suportat sau cât de mult din noi înșine avem voie să arătăm lumii. O mare parte dintre aceste răspunsuri se construiesc în relație cu oamenii alături de care creștem.
Copilul nu analizează lumea în care se naște. O absoarbe.
Învață din ceea ce i se spune, dar poate și mai mult din ceea ce vede. Din felul în care părinții se iubesc sau se rănesc, din lucrurile despre care se poate vorbi și din cele asupra cărora se păstrează tăcerea, din reacțiile adulților la greșeală, vulnerabilitate, succes, bani, rușine, autoritate, apropiere sau despărțire. Încet, toate acestea contribuie la formarea unor scheme prin care copilul va ajunge să se înțeleagă pe sine și să interpreteze lumea.
În psihologie vorbim despre credințe nucleare și scheme cognitive, despre acele structuri profunde care ne organizează experiența și care pot ajunge să funcționeze atât de firesc, încât nici măcar nu le mai percepem ca pe niște convingeri. Le trăim ca pe niște adevăruri.
„Trebuie să fiu puternic.” „Nu trebuie să dezamăgesc.” „Dacă spun ce simt, voi fi respins.” „Valoarea mea depinde de ceea ce fac pentru ceilalți.” „În familie trebuie să suporți.” „Iubirea înseamnă sacrificiu.” „Nu am voie să greșesc.”
Uneori trec ani până când omul descoperă că propozițiile după care și-a construit viața nu sunt legi ale existenței, ci concluzii pe care le-a învățat cândva.
Și poate că aici începe una dintre cele mai profunde forme ale curajului psihologic: curajul de a pune sub semnul întrebării ceea ce ai crezut despre tine.
Când o convingere devine parte din identitate
Este relativ ușor să renunțăm la o opinie despre un lucru exterior nouă. Mult mai greu este să ne îndoim de o convingere în jurul căreia ne-am construit identitatea. Pentru că atunci când o credință profundă începe să se clatine, nu se schimbă doar o idee. Se poate clătina întreaga poveste prin care ne-am explicat până atunci cine suntem.
Dacă am trăit zeci de ani crezând că trebuie să avem grijă de toată lumea pentru a merita iubirea, ce se întâmplă când începem să spunem „nu”?
Dacă am confundat loialitatea cu renunțarea la propriile nevoi, ce se întâmplă când începem să ne alegem și pe noi?
Dacă am fost învățați că a pune limite înseamnă egoism, ce se întâmplă atunci când descoperim că limitele sănătoase sunt, de fapt, una dintre condițiile unei relații mature?
Apare neliniștea. Uneori apare vinovăția. Alteori apare senzația stranie că nu ne mai recunoaștem.
Psihologic, această tulburare este firească. Mintea caută coerență și predictibilitate, iar convingerile noastre ne oferă tocmai acest lucru. Chiar și o credință care ne limitează poate fi resimțită ca fiind mai sigură decât absența oricărui reper. Ceea ce cunoaștem nu este întotdeauna bun pentru noi, dar este familiar, iar familiaritatea poate fi confundată cu siguranța.
De aceea, schimbarea profundă nu seamănă întotdeauna cu eliberarea pe care ne-o imaginăm. Uneori seamănă mai întâi cu pierderea.
Nu moștenim doar povești
Fiecare familie are propriul său mod de a privi lumea. Există reguli rostite și reguli care nu au fost formulate niciodată, dar pe care toată lumea pare să le cunoască.
În unele familii nu se vorbește despre durere. În altele nu se contrazice autoritatea. În unele, sacrificiul este dovada supremă a iubirii. În altele, succesul devine singura formă acceptabilă de valoare personală. Uneori vulnerabilitatea este privită ca slăbiciune, iar alteori apartenența pare condiționată de conformare.
Aceste mesaje pot traversa generațiile nu pentru că suntem condamnați să repetăm destinele celor dinaintea noastră, ci pentru că oamenii transmit mai departe ceea ce au învățat despre viață, adesea fără să fie conștienți că o fac.
Un părinte crescut într-un mediu în care emoțiile au fost sancționate poate avea dificultăți în a tolera emoțiile propriului copil. Un om care a învățat că supraviețuirea presupune sacrificiu poate transmite mai departe ideea că a te pune pe tine pe primul loc este rușinos. Cineva care nu a cunoscut siguranța afectivă poate iubi profund și, cu toate acestea, poate reproduce modalități relaționale construite în nesiguranță.
De aceea, a ne privi critic moștenirea psihologică nu înseamnă să ne judecăm părinții sau bunicii. Înseamnă să înțelegem că putem iubi oamenii din care venim fără să fim obligați să repetăm tot ceea ce au crezut ei. Putem păstra iubirea și putem schimba povestea.
Durerea dintre două versiuni ale sinelui
Există însă un moment dificil în orice transformare profundă: acela în care vechea versiune a noastră nu ne mai poate cuprinde, iar cea nouă încă nu s-a conturat suficient.
Este un spațiu de tranziție în care omul poate avea sentimentul că nu mai știe cine este.
Uneori privește în urmă și începe să reevalueze ani întregi din propria viață. Relații. Alegeri. Renunțări. Tăceri. Lucruri tolerate. Drumuri urmate pentru că „așa trebuia”. Și poate apărea un fel de doliu. Nu neapărat după viața pe care am avut-o, ci după viața pe care ne imaginăm că am fi putut să o avem dacă am fi știut atunci ceea ce știm acum.
Este ușor să transformăm această conștientizare într-un proces împotriva propriei persoane: „Cum de nu am văzut?”, „De ce am acceptat?”, „De ce am pierdut atâția ani?”
Dar omul de atunci nu avea conștiința omului de astăzi.
A judeca trecutul cu instrumentele psihologice pe care le-am dobândit abia mai târziu înseamnă să uităm că și devenirea are propriul ei timp.
Poate că maturizarea nu presupune să condamnăm omul care am fost, ci să înțelegem de ce a avut nevoie să fie astfel.
A te diferenția fără să încetezi să aparții
Una dintre ideile importante din psihologia familiei este aceea a diferențierii sinelui: capacitatea de a rămâne conectat cu ceilalți fără să fie nevoie să renunți la tine pentru a păstra legătura.
Este o diferență enormă între desprindere și ruptură.
A deveni tu însuți nu presupune în mod necesar să îți respingi familia, trecutul sau rădăcinile. Uneori presupune doar să încetezi să consideri că apartenența îți cere să gândești, să simți și să alegi exact așa cum au făcut cei dinaintea ta.
Poți spune: „Înțeleg de unde vine această credință, dar nu mai vreau să îmi conduc viața după ea.”
Poți onora povestea familiei tale fără să o transformi în destin.
Poți fi recunoscător pentru ceea ce ai primit și, în același timp, să alegi să nu duci mai departe ceea ce te rănește.
Iar uneori aceasta este una dintre cele mai mature forme de loialitate: nu repetarea, ci transformarea.
Cine rămâne atunci când încep să cadă toate acele „trebuie”?
Poate că aceasta este întrebarea care sperie cel mai tare.
Dacă nu mai sunt omul care trebuie să îi mulțumească pe toți, cine sunt?
Dacă nu mai trebuie să demonstrez permanent că merit, cine sunt?
Dacă nu mai confund iubirea cu sacrificiul, cine sunt?
Dacă îmi permit să spun „nu”, să plec, să aleg altfel, să mă răzgândesc, să nu mai continui o poveste doar pentru că am început-o cândva, cine devin?
Răspunsul nu apare întotdeauna imediat.
Pentru că sinele autentic nu este o identitate perfectă ascunsă undeva în interiorul nostru, pe care trebuie doar să o descoperim. Este și ceva ce construim, treptat, pe măsură ce devenim suficient de conștienți pentru a putea alege.
Ce păstrez? Ce las în urmă? Ce cred pentru că am cercetat în mine și ce cred doar pentru că mi s-a spus? Ce aleg din iubire și ce aleg din frică? Ce fac pentru că mă reprezintă și ce fac doar pentru a nu pierde aprobarea celorlalți?
În acest sens, autenticitatea nu înseamnă să trăiești fără influența trecutului. Nimeni nu poate face asta. Înseamnă să nu mai fii condus orbește de el.
Poate că libertatea începe cu o întrebare
Există momente în care o întrebare sinceră poate tulbura mai mult decât o mie de răspunsuri.
„Dar dacă ceea ce am crezut până acum nu este singurul mod în care pot trăi?”
De acolo poate începe schimbarea. Nu spectaculos. Nu fără teamă. Nu fără pierderi.
Uneori cu multă tristețe pentru omul care am fost și pentru tot ceea ce a trebuit să facă pentru a aparține, pentru a fi iubit, pentru a se simți în siguranță.
Dar, încet, dintre toate acele convingeri moștenite, reguli învățate, adaptări și „trebuie”, începe să se audă ceva ce poate fusese acolo de multă vreme, doar că nu avusese suficient spațiu.
Propria voce.
Și poate că adevărata transformare nu este momentul în care devenim altcineva. Este momentul în care încetăm să mai fim, fără să știm, numai ceea ce am fost învățați să fim.
Nu trebuie să ne renegăm rădăcinile pentru a crește într-o altă direcție. Nu trebuie să ne urâm trecutul pentru a nu-l mai repeta. Și nu trebuie să demolăm tot ceea ce am primit pentru a putea alege, conștient, ce merită dus mai departe. Pentru că unele ziduri care ne limitează au fost ridicate cu mult înainte să știm că sunt ziduri.
Iar poate cea mai importantă descoperire a maturității este că, deși nu noi le-am construit pe toate, noi putem decide dacă mai vrem să trăim între ele. Zidurile acestea nu cad pentru că cineva din afară ne spune cine ar trebui să devenim. Cad atunci când începem să vedem din ce sunt făcute. Și, poate, tocmai de aceea, zidurile pot fi dărâmate doar din interior spre exterior.
Gânduri bune,
Gabriela
